Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Teatru la persoana întâi: autorul/ actorul pe scenă

        de Daniela Firescu

Domnul Ibrahim şi florile din Coran

de: Éric-Emmanuel Schmitt

Domnul Ibrahim şi florile din Coran – o producţie Éric-Emmanuel Schmitt & Théâtre Rive Gauche

Scena Digitală, platforma online de teatru-film a Teatrului Naţional „Radu Stanca”

• Regia: Anne Bourgeois

• Scenografia: Nicolas Sire

• Light design: Laurent Beal

• Muzica: Jacques Cassard

• Cu: Éric-Emmanuel Schmitt

 

În masterclass-ul său de scriere dramatică, Éric-Emmanuel Schmitt mărturiseşte că la unsprezece ani îşi dorea să fie asemeni lui Edmond Rostand, „ce monsieur qui fait pleurer tout le monde”, şi fără îndoială aspiraţiile i s-au împlinit, începând cu prima sa piesă de teatru, Noaptea de la Valognes, iar apoi cu Vizitatorul, pentru care este distins cu trei premii Moličre, urmate de Libertinul şi Variaţiuni enigmatice. Un succes fulminant îl au, de altfel, şi romanele sale din „Ciclul invizibilului“, din care face parte şi Domnul Ibrahim şi florile din Coran, alături de Oscar şi Tanti Roz sau Doamna Pylinska şi secretul lui Chopin, majoritatea dramatizate sau adaptate cinematografic, precum Domnul Ibrahim şi florile din Coran cu Omar Sharif, recompensat pentru rolul său cu premiul César în 2004.

Cititorii lui Éric-Emmanuel Schmitt sunt acum spectatorii lui Éric-Emmanuel Schmitt, aventura şi plăcerea lecturii devin acum spectacol de teatru, o altă provocare pentru dramaturgul, romancierul şi regizorul franco-belgian, care din când în când îşi interpretează propriile texte. Totul a pornit cu o reprezentaţie susţinută la Théâtre Rive Gauche, al cărui director artistic este, când a trebuit sa-l înlocuiască pe actorul principal. Elementul de originalitate în spectacol este dimensiunea de performance, spectatorii care vin să vadă nu actorul, ci scriitorul, un scriitor celebru şi, pe de altă parte, autorul care descoperă o altă ipostază din care să-şi seducă publicul. Cu Momo/ Moise compune un personaj având ca model un alt celebru Momo, din romanul lui Romain Gary, Ai toată viaţa înainte, un băiat musulman, crescut de madam Roza, fostă prostituată cu suflet mare. Moise este evreu, iar domnul Ibrahim, arab, mai precis musulman, confuzia, generalizarea arab-musulman e explicată într-o replică-refren pe care domnul Ibrahim o reia pe parcursul spectacolului: „dans le commerce, Arabe ça veut dire ouvert de 8h ŕ minuit, tous les jours męme le dimanche!”, pentru că printre multe altele, tema unui dialog între religii diferite este în prim-plan.

Cine este Moise/ Momo? Dubla adresare e un indiciu despre identitatea nedefinită, pentru că, dincolo de apartenenţa religioasă, el este un băiat abandonat foarte devreme de mamă şi ignorat, bruscat, de un tată absent, un avocat care îşi pierde serviciul şi îl părăseşte şi el pe fiul său. La o vârstă dificilă, adolescenţa, cu problemele tipice, sexul opus, sexul în general, autoritatea/ indiferenţa tatălui, el îşi găseşte refugiu în prăvălia domnului Ibrahim, de unde şterpeleşte conserve, primeşte răspuns la tot felul de curiozităţi, întrebări impertinente sau naive şi, mai ales, afecţiune. Toate disaventurile lui Momo sunt ambalate într-un stil melodramatic şi magic, de poveste orientală a cărei principală calitate e că ţine trează atenţia cititorului. Iar Éric-Emmanuel Schmitt „trişeaz㔠cu farmec şi aduce în spectacol ceva din metoda Şeherezadei (înlănţuirea episoadelor prin vorbe de duh, snoave, glume, răsturnări de situaţie), care ţine viu interesul, pactul ficţional cu publicul ce ţine de teatralitate.

Vocea, inflexiunile, accentul sunt instrumentele de care se serveşte în construcţia fiecărui personaj, şi surprinzător, candoarea lui Momo, determinarea, curajul lui sunt exprimate mai credibil decât înţelepciunea rafinată a domnului Ibrahim. Şi poate pentru că povestea este spusă la persoana întâi, din perspectiva lui Momo, vocea lui este mai autentică. Acest contre-emploi mizează tocmai pe acest lucru, teatru la persoana întâi şi asumarea convenţiei teatrale, jocul la vedere, nicio incertitudine asupra identităţilor. Regia Annei Bourgeois menţine echilibrul acestei reprezentaţii în care Éric-Emmanuel Schmitt este în acelaşi timp autorul, personajul şi interpretul personajului. Singur pe scenă, aproape două ore, se angajează într-un experiment dramatic deloc uşor, deşi lasă impresia că nu-i nimic prea complicat. Astfel că sare, dansează, se agită cam cum ar face-o un băiat de treisprezece ani dacă Brigitte Bardot ar veni pe strada lui, şi scena în care acesta intră în prăvălia domnului Ibrahim are multiple semnificaţii, o demonstraţie de şarm şi talent de negustor, celebra actriţă plăteşte patruzeci de franci o sticlă de apă care costa doar doi, dar mai ales e începutul unei prietenii, al unei complicităţi între Momo şi domnul Ibrahim. E şi un exerciţiu de virtuozitate, o trecere fluentă între personaje, vârste, între masculin şi feminin, gesturi exagerate sau economie de gesturi, performerul fiind mereu expresiv, exact, sensibil în rostire.

Domnul Ibrahim şi florile din Coran are o structură mai mult metaforică decât dramatică, evoluţia, călătoria către sine a tânărului Momo e marcată de mai multe lecţii, „flori” ale experienţei de viaţă, ale experienţei Coranului pe care domnul Ibrahim le livrează indirect, lăsându-l pe protejatul său să le descopere singur sau pe cele mai importante descoperindu-le împreună. Lecţia zâmbetului: un singur zâmbet devine arma absolută prin care poate obţine orice, mai puţin aprobarea tatălui. Lecţia sufismului, lecţia dervişilor rotitori, secretul fericirii, dansul-rugăciune prin care se goleşte de ură, se învârteşte ca un apucat, pentru a fi mai puţin apucat. Momentul însă e compromis de elementul central de decor, o lună de carton sclipitor se leagănă într-o lumină albastră şi lasă o impresie de kitsch. Cu această excepţie, decorul este foarte funcţional, scena cuprinde trei insule: fotoliul jerpelit – apartamentul în care locuiesc Momo şi tatăl său; un postament şi câteva lăzi, câteva fructe – prăvălia domnului Ibrahim; un paravan pe care atârnă dresuri – camera prostituatelor pe care Momo le frecventează. Scenografia mai mult sugerează şi urmează o replică din călătoria lui Momo, „Eu n-am văzut Europa, am auzit-o“.

Spectacolul lui Éric-Emmanuel Schmitt transcrie în spaţiul scenei, cu tandreţe, umor, cu spiritul său inconfundabil, istoria unei prietenii neaşteptate. Şi arta este poate a Şeherezadei, iar viclenia, a lui Nastratin, doar la final ajungem în ţinutul lui, al dervişilor şi al lui Rumi, al rotirii în cerc, unde se desfăşoară întâlnirea Occident şi Orient, întâlnire cu sine, reconcilierea interioară, iubirea de sine, iubirea pentru ceilalţi. Remarcabil este gestul final. La întoarcerea la Paris, în mica prăvălie, Momo îmbracă halatul domnului Ibrahim, are mimica lui, privirea, înţelegerea lui. Lecţia s-a terminat.

© 2007 Revista Ramuri